roxxy-pustoaik

Perplexitate

- – -
– - – - – - – - – - – - – - – - – - – - – -

de Octavian Paler

Tu spui, liniştit, „adevăr”

Ei se uită la tine şi tac,

fără să priceapă ce vrei,

dar pentru că sunt oameni educaţi

întreabă: „Cât costă?”

Tu le arăţi mâinile goale,

dar ei nu mai pricep gestul demult

şi, nedumeriţi, dau să plece.

Tu alergi şi le spui: „speranţă”.

Politicoşi, ei se opresc şi te întreabă

încă o dată: „Cât costă?”

Iar tu nu şti ce valoare are speranţa. Şi taci.

Au trecut exact 3 saptamani de cand nu am mai scris pe blog. Motivul? Lipsa de
timp si de inspiratie.

Au trecut exact 3 saptamani de cand nu am mai scris pe blog. Motivul? Lipsa de
timp si de inspiratie.

Toate fetele (sau ma rog aproape toate) viseaza de mici la ceea ce
va fi nunta lor. Toate viseaza sa traiasca o poveste de iubire in
adevaratul sens al cuvantului. Ei bine…eu nu fac exceptie.

Unul dintre visele mele e si acela de a intalni un baiat care sa ma
aprecieze pentru ceea ce sunt, sa am iubeasca si sa il iubesc. Stiu ca
e greu de gasit asa ceva si stiu ca toate povestile de dragoste din
romane si din filme in viata de zi cu zi nu se mai aplica. Sunt doar o
visatoare, vreau ceva ce probabil nu voi avea oricum. E clar si
recunoscut ca relatia perfecta nu exista, dar speranta moare ultima,
nu?! Despre relatii tot ce as putea sa spun e ca desi de-a lungul
vietii multe se vor termina prost sau foarte rpsot trebuie sa incercam
mereu sa pastram in minte doar ce a fost frumos (pentru ca sigur a fost
la un moment dat ceva frumos de ai ajuns sa fi cu acea persoana).

Ma rog nu ma prea pricep eu sa filozofez pe tema dragostei si a
relatiilor…nici nu stiu de ce am inceput acum. Ideea care vroiams a o
transmit de fapt era urmatoarea: orice ar fi, orice s-ar intampla, nu
renuntati niciodata la cautari. Persoana potrivita va aparea in viata
voastra la momentul potrivit si probabil cand va asteptati cel mai
putin.

Toate fetele (sau ma rog aproape toate) viseaza de mici la ceea ce
va fi nunta lor. Toate viseaza sa traiasca o poveste de iubire in
adevaratul sens al cuvantului. Ei bine…eu nu fac exceptie.

Unul dintre visele mele e si acela de a intalni un baiat care sa ma
aprecieze pentru ceea ce sunt, sa am iubeasca si sa il iubesc. Stiu ca
e greu de gasit asa ceva si stiu ca toate povestile de dragoste din
romane si din filme in viata de zi cu zi nu se mai aplica. Sunt doar o
visatoare, vreau ceva ce probabil nu voi avea oricum. E clar si
recunoscut ca relatia perfecta nu exista, dar speranta moare ultima,
nu?! Despre relatii tot ce as putea sa spun e ca desi de-a lungul
vietii multe se vor termina prost sau foarte rpsot trebuie sa incercam
mereu sa pastram in minte doar ce a fost frumos (pentru ca sigur a fost
la un moment dat ceva frumos de ai ajuns sa fi cu acea persoana).

Ma rog nu ma prea pricep eu sa filozofez pe tema dragostei si a
relatiilor…nici nu stiu de ce am inceput acum. Ideea care vroiams a o
transmit de fapt era urmatoarea: orice ar fi, orice s-ar intampla, nu
renuntati niciodata la cautari. Persoana potrivita va aparea in viata
voastra la momentul potrivit si probabil cand va asteptati cel mai
putin.

 Mai sunt 2 saptamani….inca 2 saptamani de scoala si apoi
gata. Apoi e vara, e vacanta, incep munca, merg la plaja, cunosc lumea
noua, ma duc ma distrez….uff de abia astept. Am nevoie de vacanta
asta mai mult decat orice. Trebuie sa imi aerisesc si eu capul.

Mananc cirese….mi-era dor de cirese. Mi-era dor de toata atmosfera de
vara ce e in jurul meu. Lumea e mai vesela, mai ingaduitoare. Ah cat de
mult imi place….

Ieri cand m-am dus la scoala am vazut o mica scena, parca desprinsa
din filmele cu prosti. Un coleg de clasa care doar ce isi luase un
tricou nou, urla in gura mare ca si-a luat tricoul de la nu stiu ce
firma si cu nu stiu cate milioane si se ducea la fiecare persoana care
era in clasa aia si aproape ca ii obliga sa se uite la eticheta
tricoului. Nu-mi venea sa cred ce vad….

Si ma gandeam: pentru ce au fost creata hainele, care este menirea lor
de fapt?! Hainele au fost create ca noi, oamenii, sa nu umblam goi.
Imbracamintea e doar o bucata de panza (sau alt material) taiata si
cusuta intr-o anumita forma si cu anumite imprimeuri, broderii sau alte
chestii care le tragem pe noi. Si nu pot sa inteleg de ce e toata
nebunia asta acum sa diferentiezi omul dupa cum este imbracat. Daca e
imbracat in negru si cu lanturi multe si bratari e rocker, daca e
imbracat cu blugi largi si are sapca intr-o parte e raper, daca e
imbracat in pantaloni de stofa si camasa cu diferite imprimeuri e
manelist, daca nu stiu cum mai e imbracat nu stiu ce mai e. Dar nu se
poate ca persoana respectiva sa fie raper, dar sa se imbrace in negru
ca rockerii sau sa se imbrace ca manelistii? Ce l-ar impiedica?!
Imbracamintea e o chestiune de gusturi…si gusturile nu se discuta, nu?

Si apoi eu zic ca totusi nu haina face pe om. De ce in ziua de azi auzi
tot mai multi tineri care zic: “e manelist (rocker, raper sau orice
altceva), nu am ce discuta cu el”. Ce-i cu prejudecatile astea de la
varste inca fragede? Mi se pare mult prea ciudat. Adica inteleg daca
bunica mea ar avea prejudecati dinastea, dar un copil de 14-15 ani sa
zica asa ceva mi se pare mai mult decat deplasat.

Acum banuiesc ca nu are nici un rost sa fiu ipocrita si sa spun ca eu
sunt lipsita de asfel de prejudecati, dar incerc mereu sa ma mentin la
o anumita limita. Incerc intai sa cunosc persoana si abia apoi sa incep
sa judec. Adica eu una ascult foarte mult rap si un pic de rock…si
asta nu ma impiedica sa am prieteni care sunt manelisti sau care
asculta orice alt gen de muzica sau care se imbraca intr-un cu totul
alt stil fata de mine. Intotdeauna am zis ca trebuie sa facem diferenta
foarte clar intre aparenta si esenta si sa incercam sa trecem peste
prejudecati si sa fim mai toleranti cu cei din jur. Stiu ca uneori este
foarte greu, dar daca noi nici macar nu incercam unde o sa ajungem?

Ieri cand m-am dus la scoala am vazut o mica scena, parca desprinsa
din filmele cu prosti. Un coleg de clasa care doar ce isi luase un
tricou nou, urla in gura mare ca si-a luat tricoul de la nu stiu ce
firma si cu nu stiu cate milioane si se ducea la fiecare persoana care
era in clasa aia si aproape ca ii obliga sa se uite la eticheta
tricoului. Nu-mi venea sa cred ce vad….

Si ma gandeam: pentru ce au fost creata hainele, care este menirea lor
de fapt?! Hainele au fost create ca noi, oamenii, sa nu umblam goi.
Imbracamintea e doar o bucata de panza (sau alt material) taiata si
cusuta intr-o anumita forma si cu anumite imprimeuri, broderii sau alte
chestii care le tragem pe noi. Si nu pot sa inteleg de ce e toata
nebunia asta acum sa diferentiezi omul dupa cum este imbracat. Daca e
imbracat in negru si cu lanturi multe si bratari e rocker, daca e
imbracat cu blugi largi si are sapca intr-o parte e raper, daca e
imbracat in pantaloni de stofa si camasa cu diferite imprimeuri e
manelist, daca nu stiu cum mai e imbracat nu stiu ce mai e. Dar nu se
poate ca persoana respectiva sa fie raper, dar sa se imbrace in negru
ca rockerii sau sa se imbrace ca manelistii? Ce l-ar impiedica?!
Imbracamintea e o chestiune de gusturi…si gusturile nu se discuta, nu?

Si apoi eu zic ca totusi nu haina face pe om. De ce in ziua de azi auzi
tot mai multi tineri care zic: “e manelist (rocker, raper sau orice
altceva), nu am ce discuta cu el”. Ce-i cu prejudecatile astea de la
varste inca fragede? Mi se pare mult prea ciudat. Adica inteleg daca
bunica mea ar avea prejudecati dinastea, dar un copil de 14-15 ani sa
zica asa ceva mi se pare mai mult decat deplasat.

Acum banuiesc ca nu are nici un rost sa fiu ipocrita si sa spun ca eu
sunt lipsita de asfel de prejudecati, dar incerc mereu sa ma mentin la
o anumita limita. Incerc intai sa cunosc persoana si abia apoi sa incep
sa judec. Adica eu una ascult foarte mult rap si un pic de rock…si
asta nu ma impiedica sa am prieteni care sunt manelisti sau care
asculta orice alt gen de muzica sau care se imbraca intr-un cu totul
alt stil fata de mine. Intotdeauna am zis ca trebuie sa facem diferenta
foarte clar intre aparenta si esenta si sa incercam sa trecem peste
prejudecati si sa fim mai toleranti cu cei din jur. Stiu ca uneori este
foarte greu, dar daca noi nici macar nu incercam unde o sa ajungem?

Am auzit deseori replica asta: “totul e sa ai curaj”. Dar cand
devine curajul nesabuinta si cand speranta ajunge sa devina o minciuna
proprie ce ti-o spui in fiecare zi?! Cine e in stare sa spuna ce
inseamna curajul si speranta si pana unde trebuie sa mearga ele?!

Trebuie sa ai curajul sa speri, sa ai curajul sa incerci, sa ai curajul
sa traiesti si sa ai curajul sa iubesti. Dar (mereu exista un dar) cand
stii ca o anumita situatie nu mai are nici o sansa pentru mai bine poti
sa mai ai curajul (sau nesabuinta?) sa mai speri?! E o mica dilema, nu?
Ca daca ai spera in continuare ar insemna ca te minti singur, dar daca
nu ai spera ar insemna ca esti un pesimist si din cauza asta s-ar putea
chiar sa nu iti mai mearga bine. E ciudat, nu?

Imi pun o groaza de intrebari, nu stiu cate din ele sunt necesare si nu
stiu cate din ele au un raspuns concret. Cert este ca ideea de curaj si
speranta sunt doua concepte care trebuie tratate cu seriozitate si
trebuie dramuite. Cei mult strica si in cazul asta se aplica. Adica cel
putin mie nu mi-ar placea sa fiu ceva de genul Don Quijote si sa ma
lupt cu morile de vant pentru ca am avut curajul sa sper si sa visez si
de fapt sa nu realizez nimica decat sa ma deziluzionez.

E o simpla parere a unei muritoare de rand si pe deasupra si
adolescenta….nu zic ca am o gandire corecta la momentul asta, dar
sigur se va gasi cineva care sa imi zica asta asa ca nu mai are rost sa
continui )